Povestea uterului hoinar

În Grecia antică, într-o marți pe la prânzișor, Iocasta s-a întâlnit cu prietena ei Clio, pe care n-o mai văzuse de-o mie de ani. Sau așa ceva. După ce i-a lăudat peplosul într-o luminoasă nuanță de albastru, i-a zis așa:

-Cli, iubita, ce-i cu tine? Ești palidă.

-Of, mă, Ioca, ce să fie. Uite, vin de la doctor și nu e bine deloc.

-Da’ ce-ai pățit, tu?

-Cam am nervi din senin. Mă apucă dintr-o dată și nu te mai înțelegi cu mine. Nici nu dorm bine, sunt obosită și-mi vine să iau pe toată lumea la bătaie.

-Aoleu. Stai așa, nu da! Și doctoru’ ce-a zis?

-Că mi s-a urcat pântecul la cap și d-aia. Cică să-mi pun batiste cu uleiuri de iasomie la, știi tu, acolo jos, și doi căței de usturoi decojiți în nări. Și dacă nu-mi trece în câteva zile, să mă uit la soare ca să strănut, să mi se ducă pântecul înapoi.

În Roma antică, tot într-o marți dar mai spre seară, Agripina a dat din întâmplare în piață peste prietena ei, Pomponia, care era îmbrăcată la fel ca ultima dată când o văzuse, așa că nu i-a mai complimentat ținuta. A-ntrebat-o doar de sănătate.

-De două ori am leșinat ieri, Agri. De două ori! Bașca, m-am și umplut de coșuri.

-Ei, na! Păi?

-Păi și-am fost la doctor…

-Și?

-Mi-a zis că s-a stricat sămânța-n mine.

-Poftim?

-Da, că am strâns prea multe secreții pe dinăuntru și trebuie să mă culc repede cu bărbată-meu. I-am zis că e plecat la război și-a zis să chem o moașă să-mi facă masaj.

-Da’ fă-ți singură masaj, fată!

-Cică n-are același efect.

Nu bag mâna-n foc, dar tind să cred că discuțiile de mai sus ar fi putut fi cât se poate de reale în Antichitate, dar și mai înspre vremurile noastre.

De ce?

Pentru că uterul nostru nu a fost mereu la fel de… statornic ca astăzi.

Spune tu, uter necugetat, pe unde ai fost, pe unde-ai umblat

A fost odată ca niciodată o teorie care zicea că uterul e mai fâșneț de fel și nu-i place să stea-ntr-un loc, așa că o ia frumușel la plimbare prin femeie, supărându-i diverse organe, ca un bully. Cum ar veni, ăsta era motivul pentru care femeile se mai plângeau de una-alta, precum durerile de sâni, insomniile sau stările de anxietate, din punctul de vedere al unui medic precum Aretaeus din Cappadocia.

Acesta mergea chiar până-ntr-acolo încât considera că uterul este un animal (înăuntrul altui animal), care cauza bietelor femei o sfârșeală cumplită când urca la etaj, și făcea moarte de om când cobora. Singurele metode de vindecare erau aromoterapia și strănutul. Concret, pentru că uterul avea (cel puțin pe vremea aceea) o înclinație către parfumurile plăcute și nu suporta duhorile, în tratament se plasau sub organele genitale arome delicate ca să-l atragă, în timp ce nasului îi erau rezervate cele mai detestabile putori, ca să trimită pezevenghiul la locul lui.

Medicul roman Galenus avea însă o altă părere. Problema, susținea acesta, nu era că uterul hoinărește prin corp, ci că se sufocă din cauza acumulării de sânge menstrual sau a unui cocktail de secreții, care puteau fi eliminate prin sex, manipularea genitală efectuată de moașă  și niciodată, dar niciodată, prin masturbare. Asta nu.

Oricare ar fi fost cauza, mult timp toate mințile luminate au căzut de acord asupra unui lucru: că temuta isterie era cauzată -cumva- de uter. În Evul Mediu încă persistau legenda uterului vagabond și teoria excesului de umori în uter (care trebuie eliminat regulat -doar prin mijloace aprobate de bărbați, adică atotputernicul coitus realizat sub umbrela căsătoriei), dar le-a mai venit o prietenă- posesiunea demonică, tot călare pe bietele femei, că deh, erau plăpânde și melancolice.

Măritișul și nașterea erau considerate, carevasăzică, cele mai bune leacuri pe termen lung contra unor simptome care, în parte, se puteau datora tiribombei hormonale care afectează lunar femeile, dar care puteau aparține unor alte suferințe greșit interpretate (ipohondrie, neurastenie, schizofrenie).

În secolul XX, uterul a fost scos de sub acuzație

Mult mai târziu, medicul francez Jean-Martin Charcot a scos uterul de sub acuzațiile cumplite care aproape că l-au demonizat secole întregi și a pus cauzele isteriei (deloc întâmplător, etimologia acestui cuvânt ne duce înapoi la „sursa răului”, uterul)  pe seama unei suferințe interne necunoscute care afecta sistemul nervos.

Freud a preluat și identificat suferința respectivă cu o traumă anterioară care împiedica bolnavul (în aparență, era acceptată ideea că și bărbații pot suferi de isterie, dar studiile ulterioare s-au făcut în majoritate covârșitoare pe femei) să întrețină relații sexuale normale.

Tratamentul însă a rămas același ca pe vremea când anxietatea, durerile abdominale, scurgerile vaginale, dorința sexuală, iritabilitatea și atacurile de panică, printre altele, erau cauzate de uterul hoinar: măritișul și nașterea. Asta când nu era vorba de cazuri atât de complicate, încât medicii-bărbați-care-nu-știau-să-recunoască-orgasmul-la-femei decideau că nici măcar măritișul și nașterea nu mai erau de ajuns, ci isterica trebuia musai vindecată prin măsuri drastice: clitoridectomie sau  histerectomie.

Apropo, și mie mi-a recomandat o doamnă doctor nașterea drept tratament pentru toltoașele benigne de la sâni. Iar alta mi-a zis că aia-i o prostie, nu te vindecă nașterea de nodulii de la sâni. Dar aș putea încerca să merg foarte, foarte repede, ca și cum aș alerga mereu după autobuz!