Zeii nu încap dedesubt – Când deschide ușa o femeie goală (1)

femeie goală roman fantasy erotic capitolul 1

Pârtia e plină de creaturi din fâș, strada e învelită cu zăpadă murdară și fularul mi s-a umezit în dreptul gurii. Prea mult tărăboi fac oamenii pe munte. Sunetele se-ncalecă în aer și-mi înfundă urechile cu voci închegate. Îmi îndes mai bine căciula pe cap, îmi îndrept rucsacul și respir adânc. În câteva sute de metri ajung la hotel și mă îngrop în cameră.

În fața mea, doi găligani se târăsc pe o copaie albastră din plastic. Foarfecă din picioare ca niște gândaci și strigă Pârtie! Mașinile claxonează, așteaptă să le facă loc, ei râd în hohote, cască gurile larg și înghit hălci puturoase de gaz de eșapament. Unul plesnește peste fund o fată durdulie și primește în schimb o smetie peste ceafă. Eu i-aș fi dat un pumn. Dacă nu mă grăbesc, iar încep să împing oamenii și să-i înjur din vârful buzelor. Ce naiba s-a întâmplat cu mine? Adică, știu ce s-a întâmplat, știu și de ce sunt furioasă, dar mereu îmi vine să-mi dau un ghiont și să mă cert, ce-i cu tine, fată?

Hai că pot, în câteva zeci de metri o să văd hotelul. Arată ok, are termopane și acoperiș roșu. De-aici pare că-l ține muntele-n brațe și mă bucur. Când o să intru în camera mea, o să mă țină și pe mine muntele în brațe. Să mă strângă bine și să nu-mi dea drumul până nu-i zic eu.

În fața hotelului sunt vreo trei schiori, fumează, nițel mai încolo, pe un delușor de zăpadă, se hârjonesc câțiva copii și parcarea e plină. Recepția e chiar barul din sala de mese, care e, bineînțeles, ticsită. Numai oameni peste tot.

-Bună, am o rezervare. Dora Petrescu.

Băiatul de la recepție e și barman, și chelner. Probabil mai ajută și pe la bucătărie, dinspre degetele roșii și boante vine un miros de ceapă călită. Mă roagă să completez o hârtie, pune cheia pe bar și mă trimite la etajul doi. E foarte cald așa că mă dezbrac înainte să notez seria de buletin și ce mai zice acolo. Scot fesul și geaca, dau să le pun între picioare că n-am loc în altă parte, în stânga sunt niște furculițe, în dreapta filtrul de cafea, dar nu apuc. O mână delicată, cu ceas și manșetă scrobită, se-ntinde spre genunchii mei, să mă ajute.

-Permiteți? E un cuier după colț. Numai până completați fișa, mă asigură bărbatul înalt, cu față de motan și costum în dungi, când vede că nu desfac picioarele. Apoi se recomandă și mă convinge. Marius, directorul hotelului.

-Dora, oaspetele hotelului, mormăi și-i pun hainele în brațe. Mă așez la singura masă liberă și încep să mă scotocesc după buletin, pentru serie și număr, că CNP-ul îl știu pe de rost. Marius directorul hotelului vine iar lângă mine și-mi urează bun venit. Mai spune câteva lucruri, dar mă mulțumesc să dau din cap și să zâmbesc puțin, cât să nu se sperie de mine. Am mai speriat niște bărbați, dar acum chiar nu am chef de nimeni. Nu vreau decât să ajung mai repede în pat, să desfac sticla de vin pe care-am adus-o de acasă și să citesc.

-Cina festivă va începe la ora opt. Să vă rezerv o masă anume? Poate vreți la fereastră?

-Ce cină festivă?

-Cina de Revelion! E inclusă. Știți că ați rezervat camera la oferta specială, nu? Marius mijește ochii de parcă n-a mai văzut oameni care să vină la munte ca să fie singuri, nu ca să mănânce cu o șleahtă de necunoscuți în noaptea dintre ani. Probabil vă întâlniți cu cineva aici, să vă anunț când ajunge? Ca să stați împreună, desigur.

-Nu, mulțumesc. Nu am nevoie de nicio masă, am niște chipsuri prin rucsac.

Marius izbucnește în râs și se-ntorc câteva capete spre noi. Minunat. Ca suricatele, să vadă ei tot, să știe ce se întâmplă în jurul lor, orbii naibii, măcar de-ar ști să mestece cu gura închisă.

-Sunteți haioasă, doamna Petrescu… Sau domnișoară?

-Dora e suficient. Gata, am completat, zic și-i întind hîrtia, apoi mă ridic și mă-ndrept spre cuier, să-mi recuperez hainele.

-Masa de la fereastră! E frumos acolo, or să fie aprinse luminițele de pe verandă și când vin colindătorii o să-i vedeți prima! strigă Marius în spatele meu, dar nu-i mai răspund. Urc repede treptele, scârțâi la fiecare pas și dau un șut covorului după ce mă împiedic, mai să cad cu nasu-n podea.

Reușesc să descui abia după ce zgâlțâi cheia, cu tot cu ușă, de câteva ori. Încăperea e rece, mobila e veche și miroase ciudat, pe perete e o pată roșiatică, dar în baie e un păianjen mic care arată ca un Marcel și lui îi place acolo, așa că mă resemnez și decid că nu-i cazul să fiu mofturoasă. E un loc bun în care să-mi petrec următoarele zile. Nu despachetez, scot doar sticla de vin, tirbușonul și cartea pe care vreau s-o citesc până la miezul nopții. Pentru că așa vreau, nu pentru că m-ar obliga cineva. E primul volum din Cântec de gheață și foc, Urzeala tronurilor. Am nevoie de o poveste mare cât o lume ca să mai uit din mine, nu-i floare la ureche. Trebuie să cobor în ea pagină cu pagină, să alunec ușor pe câte-un fir de vin roșu și când obosesc, să dorm. Zi după zi, asta vreau să fac. Altfel nu știu cum o să-mi iasă imaginea aia din cap.

Mă bag sub plapumă și mi-e mai bine. Pânza e rece și aspră, îmi trezește sfârcurile turtite de platoșa sutienului pe care l-am aruncat pe-un scaun, în celălalt colț al camerei, peste chiloți. Nu mi-am adus prea multe schimburi. M-am gândit că n-o să am nevoie, dacă o să zac departe de ochii altora. Deschid cartea la semn, îmi place să îndoi colțurile paginilor, să fac însemnări, să știe că-s ale mele și să nu mă uite, chiar dacă le-mprumut puținilor mei prieteni, uneori pentru totdeauna. Îmi las cărțile să plece de-acasă, dacă le vor alții, dar na, sunt o cititoare geloasă și dacă ajung pe mâini străine trebuie să fie clar că alte mâini le-au atins înainte.

Aproape s-a întunecat afară dar îl văd. În fața ferestrei se-mbățoșează un brad mare și frumos, învelit cu zăpadă curată. E prima dată când zâmbesc astăzi.

Când ajung la jumătatea sticlei de vin iau o pauză și pun cartea deoparte. M-am încălzit în pat, așa că mă ridic și mă uit în oglinda mare cât mine. Mă întreb cum reușește pielea să ascundă toată tulburarea dinăuntru. Poate puținele riduri din colțurile ochilor să mai spună una, alta, dar în rest, nimic. Mucles. Stau cu mâinile întinse pe lângă mine și oftez. Sânii saltă curioși căpșoarele, dar nu prea înțeleg ei ce se întâmplă în jur. Mi-am lăsat părul să crească între picioare, însă labia stângă tot se vede mai lunguță decât cealaltă. E simpatică. Trag puțin de ea și zâmbesc pentru a doua oară pe ziua de azi. Ei, poate că nu-i atât de rău.

Mă întind înapoi în pat, beau o gură de vin și închid ochii. Bine, o să încerc din nou. Oricum, ce-a fost mai rău s-a întâmplat deja.

Mai întâi un deget. Ating cu el buzele întredeschise, mai întâi pe stânga, apoi pe dreapta, care stă cuminte lângă sora ei, acoperind clopoțelul roz și mut. Încerc să respir regulat, dar pieptul mi-o ia la goană în salturi. Probabil de la vin, îmi zic și pun cealaltă mână pe-un sân, îl cuprind cu totul, că-i mic și tare, chiar dureros. Trebuie să-mi vină ciclul în curând. Adaug încă două degete și pornesc asaltul fortăreței, dau labiile la o parte și alunec încet pe carnea fină, umedă și caldă. Nu mă gândesc la nimic. Îmi strâng sfârcurile tare, să facă vârf ca munții și să-mpungă furioși buricele degetelor, apoi  desfac larg picioarele și-mi mângâi interiorul coapselor. Zăbovesc o vreme înapoi în valea umedă care deja clipocește și mă lovesc de trei ori, ca-n basme, peste arcurile inegale ale labiilor.

Unu, doi, trei, plescăie palma.

Unu, doi, trei, bocăne ușa.

Rămân nemișcată, cu picioarele desfăcute. Apele îmi amuțesc, munții mi se pleoștesc și de-afară se-aude o voce de bărbat. Nu-mi dau seama imediat cine e. Zice de două ori să-l scuz, apoi vorbește mai mult și nu pricep ce spune. Mă dau jos din pat și deschid ușa, așa goală cum sunt. Și foarte iritată.

Marius arată ca un motan lovit în freză. Clipește des și tace mult, mai mult decât am eu răbdare.

-Te pot ajuta cu ceva?

-Masa. Masa de la fereastră… E opt, știți? Începe cina festivă de Anul Nou.

Unu, doi, trei, număr în gând o dată, și-ncă o dată. Nu e vina lui, nu știa ce fac. Abia acum știe. Nu se poate abține să nu-mi privească smocul de păr umed și ciufulit.

-Vin aveți? Vin roșu?

-Cel mai bun! Îi spun lui Costel să vă pună o carafă pe masă! ridică Marius ochii, își dă părul peste cap, își aranjează gulerul sacoului și își drege vocea, dar de mișcat din loc nu se mișcă. Îi întind mâna să-i mulțumesc că m-a anunțat și când mi-o strânge alunecă ușor pe degetele mele mustoase. Închid ușa și mă duc la baie să văd dacă mi-a păstrat Marcel apă caldă cât să fac un duș.

Apoi trebuie să mă îmbrac pentru cina festivă de Anul Nou. Așa insistent cum e, Marius are umerii lați și-o poponeață fermă, cred că mi-ar putea fi de folos în cazul în care n-o să reușesc singură.