Zeii nu încap dedesubt – Vin colindătorii (2)

colindătorii roman fantasy erotic capitolul 2

Îmi ia ceva timp să pun hainele pe mine. Zăbovesc aiurea, ba cu un crac al blugilor atârnând pe marginea patului ca o piele de șarpe negru, ba cu sutienul întors nefiresc cu cupele la spate și cu șosetele trase doar pe jumătate, de parcă mi-ar fi greu să-mi ridic călcâiele de pe podea. Într-un final reușesc să mă îmbrac. N-arăt cine știe ce, da-i OK, că nu mă duc la bal.

E doar o cină de Revelion, într-un hotel de trei stele de la munte. Or să aibă fețe de masă din pânză albă și-o s-o pătez pe-a mea cu vin roșu în primele cinci minute. Or să zâmbească forțat și-o să murmur măscări printre dinți. Or să ciocnească paharele și-or să-și facă urări, iar eu o s-o șterg cât pot de repede înapoi în cameră și-o să mă culc. Mâine o să mă trezesc devreme și-o să mă plimb prin pădure, apoi o să mănânc ceva, o să beau o cafea fierbinte și-o să citesc tot restul zilei. Așa o să fac, clar. Arunc o ultimă privire în oglindă, mă fâțâi puțin ca să mă asigur că nu mi-s rupți blugii între picioare și nici murdari pe fund, îmi trec mâna prin păr, îi zic pa lui Marcel și cobor scările. Când pun piciorul pe ultima treaptă mă lovește o foame puternică în stomac și ghiorăi zgomotos din toate mațele. Oricât de mult aș detesta ideea de masă la comun, mă bucur că urmează să înfulec ceva. Sper să ne dea și sarmale.

Cred că am întârziat puțin. Costel și încă un băiat se învârt deja cu aperitivele prin încăperea plină de lume. Au pus muzică din anii 90 și un cuplu dansează printre scaune. Ea e-n rochie roșie, are dres cu pisicuțe sus pe coapse și părul lung, cu fir subțire. El e-n sacou și se-ncruntă puțin când mă vede. Probabil pentru că sunt toată îmbrăcată în negru și, pe deasupra, singură. O fetiță mi se încurcă printre picioare, apoi se repede la bradul împodobit și trage de-un glob mare, argintiu, până-l dărâmă. Bila strălucitoare zdrăngăne pe podea și se oprește în dreptul mesei goale din dreptul ferestrei.

-Imediat vă aduc o carafă de vin roșu! îmi aruncă peste umăr Costel. S-a ținut de cuvânt Marius, asta e bine. Mă așez și-mi fac de lucru cu lumânarea decorativă, apoi cu crenguțele de brad așezate lângă șervețele. Costel toarnă atent vinul rubiniu și-mi face cu ochiul. Să vedeți ce frumos o să fie când or să vină colindătorii. Or să vă înveselească, zice și pleacă înainte să-l întreb de ce crede că-s tristă. Că nu-s. Așa arăt eu când mă gândesc la ale mele.

Mâncarea e gustoasă, trebuie să recunosc. Mai ales zacusca. Golesc două pahare de vin, termin aperitivul și încerc să aud ce-și spun vecinii din fața mea, un pletos uriaș și o brunetă crețulie pe jumătatea lui. Stau numai bot în bot și nu răzbate niciun cuvânt până la mine. Decid că-mi sunt simpatici. Îmi place cum o alintă cu mâna lui mare, o mângâie pe cap de-i netezește buclele și din când în când o pupă pe nas, apoi o sărută blând. Sunt tot felul de bărbați pe lumea asta și, dintre toți cei pe care i-am cunoscut eu, niciunul nu era așa.

Nu, n-am voie să mă gândesc la asta. Strâng tare pleoapele și îmi îndrept spinarea ca să nu mă cocoșeze amintirile. Nu acum, nu în ultimele ore din an și în niciun caz nu printre atâția oameni. O să mă lupt cu ele de mâine încolo, sus, în cameră, după ce-o să mai prind putere.

-Sarmale cu mămăliguță! Cele mai bune sarmale cu mămăliguță din toată stațiunea, numai gustați și-o să vă simțiți ca-n sânul lui Adam, mă anunță Costel. E incredibil cât de optimist poate să fie băiatul ăsta. O fi băut și el niște vin prin spate, pe la bucătărie.

Mușc din ardeiul iute, atac cu poftă prima sărmăluță și lângă mine se așează Marius. S-a schimbat și acum poartă un costum gri cu papion galben. Ba chiar s-a ferchezuit ca la carte, și-a dat cu ceva pe păr, îi lucește și o șuviță îi atârnă pe fruntea înaltă. El sigur a dat iama-n alcool după ce i-am uns mâna cu sucurile mele, clipește des, zâmbește cu toată gura și se mișcă repezit, mai mai să trântească solnița.

-V-ați adus și o gecuță? Afară e tare frig și programul durează destul de mult.

-Zi-mi Dora, te rog. Mă enervează că nu mă tutuiește deși i-am mai spus s-o facă. Despre ce program vorbești?

-Programul colindătorilor. O să…

-O să mă dau în vânt după el, sigur, îl întrerup cu furculița în aer. Stai liniștit, suport ușor frigul. Nu-s genul care să se înfofolească.

-Da, am văzut, rânjește și-și cere scuze imediat, fâstâcit. Câteva secunde niciunul dintre noi nu mai spune nimic, eu mestec și el își aranjează papionul.

-Totuși, ce-i așa de grozav la colindătorii din seara asta? În București sunt pline blocurile de ei, bocăne la uși și fac hărmălaie, dar nu le deschid niciodată.

-Păi, aici, la munte, se aude altfel decât la bloc, Dora. Ceata e mare și fiecare știe ce-are de făcut ca să gonească spiritele rele și să pregătească pământul pentru anul care vine. Ritualul e vechi de tot. O să vezi cum urșii izbesc zăpada bătătorită cu tălpile. Asta înseamnă că spun lumii de dedesubt să cerceteze bine lacătele, să nu se slăbească vreunul. Și-n timpul ăsta, în jurul lor dracii tropăie înspăimântați. E o tradiție frumoasă, eu i-am prins în fiecare an și nu m-am plictisit deloc, îmi explică Marius în timp ce-mi umple paharul și își toarnă și el unul. Îmi dai voie?

Ciocnim și bem. Eu micșorez înghițiturile pentru că deja mă simt parcă prea bine, dar el dă de dușcă tot paharul, apoi îl privește visător în lumina moale. Sunt pufoasă pe dinăuntru și mă bucur că m-a tutuit, așa i-am spus să facă și așa a făcut până la urmă. Îmi place să-mi descopăr mici victorii în fapte care par să nu aibă nicio importanță. Dar au, dacă le fac eu să fie importante, și asta e tot ce contează atunci când e prea greu să duci lupte mari.

-Tu ai fost mereu aici?

-De la 4 ani. Am venit să stau cu tata la cabană. Era o cabană înainte, dar au făcut hotel în locul ei. Nu-i mare, vezi și tu, mai degrabă o vilișoară cu două etaje, și nici ușor nu e. Acum sunt clienți, de sărbători, că altfel trebuie să tragem de ei, să vină la noi, să nu se ducă dincolo sau în partea ailaltă.

-Și-ți place să fii director de hotel?

Ca întotdeauna, după ce beau puțin, puțin mai mult, puțin mai puțin, nu contează, devin curioasă.  Îmi dau părul peste ureche și zâmbesc. Marius tresare surprins, și pe bună dreptate. Din toată câtă sunt, numai dinții nu mi-i văzuse până acum.

-Mult de tot. Mai ales că, uneori, se întâmplă tot felul de lucruri ciudate.

Îmi zâmbește doar cu partea stângă a feței, din colțul gurii, ochi și șuviță, ca și cum n-ar fi complet de acord cu el însuși. Nu mai apuc să-l întreb dacă niciodată nu i-a mai deschis ușa o femeie goală. Brusc, ca la un semnal, aerul se umple de zgomote. Uriașul pletos slobozește un hohot de râs, Costel sparge un pahar în zeci de clinchete și familia numeroasă de la masa cea mai lungă strigă urări de bine. De ceafă parcă mi se agață niște gheare și, când întorc capul spre fereastră, privirea mi se lovește dureros de ursul cafeniu care se holbează înăuntru. Țip ca o prostănacă și trântesc scaunul când mă ridic tremurând de spaimă.

-Ursu’! abia reușesc să articulez, în timp ce Marius mă trage de mână, bucuros ca un copil.

-Au venit colindătorii! Puneți-vă hainele și haideți afară!