demonizarea lui Pan
De-ale imaginației

Zeii nu încap dedesubt – Demonizarea lui Pan (12)

În ciuda amenințărilor Raisei, zeul tot nu se astâmpără și continuă s-o ciupească de unde nimerea, provocându-i un chicotit nervos. Știam că n-o să mai dureze mult până când urma să intervină Alexandru, stricând toată distracția, și așa a fost.

– Terminați cu prostiile! se stropși el, lăsând să i se vadă în toată splendoarea caninii argintii. Maestrul magician ne privi aspru, apoi continuă să vorbească tare și răspicat. Foarte curând trebuie să-mi trimit raportul către organizație. Aveți cumva impresia c-o să fie suficient să le spun că Marele Zeu Pan a apărut țac-pac de undeva de dedesubt și că acum e prea ocupat cu pipăitul ca să binevoiască a ne povesti de ce se află acum, aici?

Raisa și cu mine am dat din cap că nu. Zeul, chiar dacă nu prea înțelegea ce e cu individul chel și înalt care se proțăpise în fața lui, se potolise și ne privea spășit pe sub sprâncene. Alexandru a continuat să bombăne, spunându-ne că nu-i de glumit cu un Periculum și că energia degajată în momentul din noaptea trecută, când s-a despicat pământul, avea să atragă un șir de evenimente cel puțin neplăcute, dacă nu chiar primejdioase.

-Așa că puneți mai repede niște pături pe voi, să se poată concentra individul ăsta! încheie Alexandru profitând de propriul sfat ca să se înfășoare el însuși într-un pled pufos.

Îl ascultarăm amândouă și trebuie să recunosc că odată ce nurii ne fură ascunși din fața Marelui Zeu Pan, discuția decurse fără alte întreruperi. Bărbosul divin ne povesti o istorie încâlcită despre cum fusese victima unei conspirații mârșave și a unui picior nespălat plasat în mod suspect în calea lui când nu era atent, ceea ce a dus la prăbușirea lui într-un hău fără fund. Bine, aparent fără fund, pentru că după o cădere de șapte zile și șapte nopți, poate mai mult, poate mai puțin, nu mai știe sigur, s-a lovit de el.

-Abia mă ridicasem și încercam să-mi pun la loc genunchiul dislocat, când m-am trezit înconjurat de o șleahtă de schimonosiți colțoși și foarte agitați, care m-au târât până în camera tronului.

-Unde?

-În camera tronului, unde stătea Regele Iadului, bineînțeles. Ah, ce creatură scofâlcită, spână și lipsită de orice haz era. Mic și ciolănos, cu scăfârlia lunguiață, cu un neg maro pe buza de sus, cu ochii aproape acoperiți de niște pleoape încrețite, cu niște mânuțe scurte și o voce cârâită, ăsta era înfricoșătorul conducător al oastei demonilor. Nu m-am mirat când mi-au propus să fiu imaginea lui, zise Marele Zeu Pan aranjându-și părul printre toltoașele din frunte. Încă aveam coarne pe-atunci și era suficient să mă strâmb puțin, că tremurau toți înaintea mea, fie ei oameni, animale și chiar demoni.

L-am privit bulversată. Eu știam o altă versiune a transformării lui Pan în Satan: după Conciliul de la Niceea, teologii creștini au căutat un țap ispășitor, un Mare Rău care să bage spaima-n oameni și să impună noua religie în toată Europa, așa că l-au demonizat pe mereu excitatul Pan. Mi se păruse o explicație logică, dar iată că la mijloc fusese de fapt o manevră iscusită de P.R. din partea demonilor, nu o mârșăvie a iudeo-creștinismului. M-am trezit apreciind cu toată sinceritatea departamentul de relații publice al iadului.

-Și tu n-ai avut nimic împotrivă? Erai un zeu, totuși, oamenii te venerau…

-Mă venerau, așa e, dar lor le era cel mai greu. Cine credea în mine tindea să-și sfârșească zilele puțin cam prea abrupt, așa că, dacă tot căzusem, am zis că nu strică să încerc să mă prefac că sunt Demonul Șef, zise Marele Zeu Pan ridicând din umeri. Dedesubt mirosea urît și era întuneric, recunosc, însă găseam drăcoaice destule, cel puțin în primele câteva sute de ani. Apoi am fost foarte ocupat să pozez pentru tot felul de tablouri, sculpturi, am încercat chiar și câteva apariții publice. Cunoscusem niște vrăjitoare simpatice și câteodată mai pierdeam vremea cu ele prin păduri, vorbeam, dansam, îmbucam câte ceva, ne simțeam bine, ce să mai. Ne-au văzut unii și au spus în gura mare că facem tot felul de porcării, că sugem sângele nou-născuților, că aducem ciuma în orașe, că facem orgii sexuale. A trebuit să renunț la întâlnirile cu vrăjitoarele, pentru că bietele de ele mureau pe capete.

-Deci nu e prima dată când ieși de-acolo, de jos, observă Alexandru, parcă mulțumit că zeul e recidivist.

Pan aprobă scurt și continuă să vorbească.

-După nebunia din Evul Mediu am rezistat aproape șapte secole închis în iad, fără să mai văd lumina soarelui. În tot timpul ăsta am fost Satan atât pentru legiunile demonilor, cât și pentru neamurile oamenilor. Adevăratul Rege al Întunericului dispăruse de mult și dedesubt primeam toate onorurile și respectul care i se cuveneau lui, dar în ultimul timp lucrurile s-au cam schimbat, zise zeul uitându-se în oglindă.

-Adică?

-Adică nu mai reușeam să sperii lumea așa cum o făceam înainte. Frumosul a devenit urât și urâtul a devenit frumos, binele și răul s-au contopit, iar oamenii cred că s-au obișnuit cu înfățișarea mea prea mult, nu-și mai scuipa nimeni în sân când mă vedea pictat pe vreun perete. Am vrut să plec și am încercat să discut cu Adramelech, cancelarul Iadului și demonul care se ocupa de aparițiile mele, dar nici n-a vrut să audă. Așa că am făcut și eu ce-am putut.

-L-ai mituit pe drăcușorul ăla mic! exclamai plesnind din palme.

-Ei, nu l-am mituit… I-am promis că-l învăț să seducă femei dacă mă ajută să ies! zise Pan umflându-și pieptul.

Raisa și cu mine am izbucnit în râs în timp ce bărbosul ne privea tare nedumerit. Bietul de el, pe cât era de zeu, pe atât era de naiv, dacă avea impresia că e suficient să întindă mâna către o femeie ca s-o seducă. Bine, mie-mi plăcea stilul lui direct și brutal și sigur m-aș fi lăsat sedusă. Fusese de ajuns să-i văd mai devreme penisul țanțoș, dar eu sunt eu și știu că am gusturi dubioase la masculi. Nu mă pun la socoteală.

-Hai că discutăm mai târziu despre asta, spusei făcându-i cu ochiul. Și, asta a fost? Ai ieșit pur și simplu de dedesubt ca să te relaxezi? Nu te-a oprit nimeni, nu te-a urmărit nimeni?

-Îhî. De fapt, s-a întâmplat ceva neașteptat când mă îndreptam spre crăpătură, ezită Pan scărpinându-se în cap. Câțiva monștri au trecut în viteză pe lângă mine făcând ca toate alea, schelălăind, mugind, sughițând, cum fac ei de obicei când se bucură. Acum, dacă mă gândesc bine, e posibil să fi ieșit și ei de dedesubt.

Încremenirăm toți, în afară de Marele Zeu Pan. Raisei îi căzu pătura de pe umeri. Mie începu să mi se zbată ochiul stâng, iar Alexandru zise scurt:

-Mă duc să anunț  Sfatul că niște monștri din Iad au scăpat printre oameni.

%d blogeri au apreciat: