Suprarealistul Hans Bellmer, tăticul păpușii sexuale moderne

Hans era în floarea vârstei și avea și o soție bolnavă de tuberculoză când s-a îndrăgostit de verișoara lui de 15 ani, Ursula. I-ar fi făcut o grămadă de chestii, pe toate părțile, dar nu putea, pentru că tipa era prea mică și prea verișoară. Așa că Hans al nostru, care lucrase cu câțiva ani înainte în advertising și acum se numea artist în toată regula, a creat o păpușă asupra căreia să-și poată revărsa pasiunea dezlănțuită.

N-a fost chiar primul om din lume preocupat de chestia asta. În anii 20, expresionistul Oscar Kokoschka, supărat că văduva compozitorului Mahler, pe care-o iubea el mult, îl părăsise, a făcut o păpușă după chipul și asemănarea ei. După aceea a început s-o plimbe cu trăsura și s-o ducă la Operă. Da, pe păpușă. Iar cu vreo patru secole înaintea acestor opere de artă, în timpul lungilor călătorii pe mare, marinarii francezi și spanioli își satisfăceau poftele folosindu-se cu înverșunare de niște păpușele din bumbac (lipite cu spermă uscată): dame de voyage, sau dama de viaje.

Hans Bellmer este însă considerat tăticul păpușii sexuale moderne, creațiile lui fiind mai apropiate de modelele actuale.

A început destul de modest în anii 30, folosind cozi de mătură, niște șuruburi, ghips, lemn cioplit și fibre de in. Manechinul era un prototip rudimentar și creepy, într-adevăr, dar presupun că Bellmer și-a făcut treaba cu el. Treaba de artist, bineînțeles. A continuat cu alte serii de manechine cu articulații. Inspirat de ideile lui Andre Breton și Tristan Tzara, Bellmer și-a fotografiat păpușa în diferite posturi, dezmembrată sau cu un set de picioare în plus. Ce a vrut de fapt artistul? Să șocheze, să determine publicul să realizeze noi conexiuni între lucruri, să dezvăluie efectul iubirii obsesive asupra subiectului iubit, să arate cum arta poate naște dorința în privitor, să-și exploreze fanteziile.

N-o să intru în detalii. Bellmer a fost un om complicat, care a trăit în Germania într-o perioadă dificilă, (naziștii tocmai băgau pe gâtul oamenilor cultul formei arianului desăvârșit). Pentru sistem, era un degenerat. Probabil că nu era o rază de soare nici pentru familia sa. I-a provocat deliberat tatălui său un atac de cord când și-a pudrat fața și s-a rujat. A fost apreciat de suprarealiști și după al doilea război mondial a renunțat la păpușile lui. A continuat să realizeze desene erotice și fotografii explicite sexual. La un moment dat a murit.

Au rămas însă fotografiile. Tulburătoare, revoltătoare, hipnotizante, dureroase. Pline de anxietate și curiozitate, de un erotism visceral.